Bate un vant de singuratate prin mine...un dor de duca... Vine de departe...de undeva de sus....soarele imi raneste ochii daca incerc sa gasesc locul...vine din bezna noptii...ma orbeste... Cat timp va mai bate? Din partea mea sa bata mult si bine...sa bata mult pana se satura si pleaca... Vreau sa zbor..sa las pamantul de sub picioare si sa plec departe, sa plec cu vantul...Vreau sa fac sforile care ma tin legata, sa uit de lucrurile sigure si sa pornesc pe drumul din padurea fermecata... Sa ma uit in urma mea si sa vad tot ce las in urma si totusi sa nu regret!
Imi simt instinctul cum moare...rationalizam mult prea mult...nu se mai viseaza...nu se mai simte... Cum mai poti crede in dorinte cand vezi in jur ca nu se indeplinesc? Ne instrainam de lucrurile simple care ne-ar putea face fericti si daca ma intreb de ce raspunsul vine singur....ne speriem de ele. Cand o solutie este prea usoara nu o folosim...o anulam gandindu-ne ca ar fi prea usor... Cand ne e bine in loc sa profitam ne intrebam de ce si chiar si fara inteite stricam...de frica!
Oricat de tare m-as stradui nu reusesc sa prind si eu o raza de soare doar pentru mine... Ma cheama...intind mana...si fuge repede...un joc de leapsa ametitor din care nu poti iesi printr-o simpla piua...
Exista oare un loc in care sa-mi fie indeplinite dorurile? Un loc unde inca sa existe speranta...unde visele devin realitate... Si orasul ma trezeste la realitate...brusc...dur...fara sa atentioneze... Nu e loc pentru visat aici...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu