Down

Mi-a impietrit visul, a ramas fara pic de simtire. Imi duc singura pe umeri povara. Sunt inconjurata de oameni straini, goi de vise si idealuri. Sunt ca fumul ce trece prin lumina, ca ceata ce doar umbra o petrece. Calc pe flori vestejite si versuri uitate de vreme. M-am saturat de frunze uscate, fara mila, de soare. Ucise in caderea lor, lasate fara speranta pentru un viitor, fara posibilitatea de a alege. E dezolanta, cenusie, pustie, uda si singura piatra crapata uitata-n drum, piatra ce altadata rasuna de pasi veseli. Pasi ce faceau lumina sa rasara Dar intunericul a invaluit totul, si nu i-a luat decat o seara. Mai vino, iara, din vise seci caci am nevoie de o salvare de la viata pieritoare. Rasuna glasuri nemuritoare peste inimi si nu-mi lasa tristetea sa devina o pilda. Lumineaza-mi ochii si asterne-mi panza bucuriei de care am atata nevoie. Vino cu o coala alba si scrie-mi tot ce vreau sa aud, eu doar stau si ascult creionul cum zgarie hartia si-o mana asteapta intinsa... Dar ma impiedic in cuvinte si incep sa alerg, amarata, spre necunoscut, in palma doar cu-n rest din dovada mea ca inca exist ca om si inca sunt capabila de simtire. Si vai cum simt ca pe-un blestem o inima grea ca piatra si lacrimi ascutite de gheata. Nu pot plange caci multi nu vor intelege ce-i dorul de viata, cand suferinta creste si oamenii sunt ca marmura rece. Si doar atunci mai vreau un vers din sufletul prea greu ca dimineata o raza de speranta sa rasara. Sa pot trimite soarele pe cer fara sa ma raneasca. Inima si-a scris menirea pe pagini de destin.