Die die die my darling

Mi-e sufletul intunecat. Aduna-mi speranta imprastiata in cele patru zari si incearca sa o lipesti la loc. Daca vreo lacrima stinghera mai scapa nu vrea decat sa stinga focul dorului de ce-a fost odata de mult, parca intr-o alta viata. Vreau sa aud lucruri vesele. M-am saturat sa ma intovarasesc cu noaptea si-a ei jelanie.
Se plimba uitarea prin minti usoare. E ultimul strigat al unui gol sapat adanc si pierdut in timp. E o liniste crunta, apasatoare in mintile usoare. Se aduna prostia si incepe sa apese. Ferice de mintile usoare, sunt odihnite. Nu produc nimic dar nici nu se asteapta nimeni la nimic din partea lor. Am sufletul de plumb si vad totul in nuante vesele de gri. Visam reintoarcerea in tara unde totul e doar lapte si miere dar sunt epuizata de esec. Am inima grea. Chiar am impresia ca a inceput sa bata mai rar, mai incet, ca o soapta prea sincera sa fie auzita. In gerul de afara caut racoarea, am impresia ca ard. Sunt inerta, captiva. Ma apasa timpul si spatiul intr-un joc bolnav a dramei. Inevitabil sunt din nou in locul parasit de toti, acasa. Poate-s singura pierduta, lasata de timp ca o marturie pentru ce a fost. Putem juca un rol o viata intreaga, dar eu m-am pierdut in personaj. Refuz sa renunt la masca mea de bal si indrug vrute si nevrute pentru ca scenariul e la mine si doar eu imi stiu replicile oricum...

Count on me

Am uitat fericirea, am refuzat sa-nvat sa iert, refuz sa-mi amintesc. Vino! Disperarea e fierbinte, te poate arde.
E ceva special sa nu-ti fie frica sa pui intrebari chiar daca risti sa ramai undeva suspendat in timp asteptand un miracol. Te pierzi intr-un iad blestemat in momentul in care uiti cine esti.

Shadow of the day

Degeaba! Mi se imprastie un zambet stupid pe buze. Privirea se chinuie sa para mai blanda. Se-aud pasi in jurul meu, se-mprastie noroiul uscat uitat de timp. Ma agat de ploaie, o rog sa ma ascunda. Mi se ineaca usor, usor dorul din suflet in pahare frumos colorate. Las timpul sa se scurga-n nestire. Nu vreau sa mai aud nimic. Ma ard suficient privirile. Se-nchide usa in urma mea, sanse mari sa ramana blocata. Cu aripile intinse ma inalt spre stele doar ca sa pot cadea inapoi in uitare.
Voi fi bine! Sunt sigura ca va fi bine!

"Ideile extraordinare nu sunt altceva decât restructurarea a ceea ce ştii deja."

Art Cornwell

Dar cui ii pasa? Ce se spunea despre aparente? Ca pot fi inselatoare? Dar de cele mai multe ori ce vezi, aia primesti.
Constinta ma cearta prea mult iar eu astept ceva ce nici nu exista. Sufletu-mi nu stie sa ierte, iar inima nu mi se poate opri din plans. Perfect! Vorbesc, vad, simt si totusi simt ca nu traiesc. Sunt mandra, mint, sunt rea, mereu fug cu bratele deschise spre ce imi face rau. ma distrez, trec de la ras la plans intr-o clipa fara sa stiu nici macar eu motivul, imi reinventez lumea in fiecare zi spre disperarea celorlalti care se chinuie sa despice firul in patru sa ma inteleaga.
Ce-i adevar? Ce-am fost mintita? De ce mi s-a stins flacara din ochi? Gandesc...sunt completa. Ma lupt sa fac orice, impart ce stiu, aspir la nou...visele mi se pierd neputincioase...traiesc pentru eternitate.
Cred ca e suficient pentru o zi.

"Teama este o întrebare."

Marilyin French

E timpul sigur sau relativ? Ma consider aceeasi, neschimbata. Poate ca mi-a imbatranit mintea intre timp dar estetic n-am nici un motiv. Nu am mai avut timp ce-i drept sa ma analizez intr-o oglinda, dar poate e mai bine asa. Sunt multuminta asa, chiar nu vreau sa ma uimesc.

This feeling

"Oh, Friend! for ever loved, for ever dear!
What fruitless tears have bathed thy honour’d bier!
What sighs re-echo’d to thy parting breath,
Whilst thou wast struggling in the pangs of death!
Could tears retard the tyrant in his course;
Could sighs avert his dart’s relentless force;
Could youth and virtue claim a short delay,
Or beauty charm the spectre from his prey;
Thou still hadst lived to bless my aching sight,
Thy comrade’s honour and thy friend’s delight.
If yet thy gentle spirit hover nigh
The spot where now thy mouldering ashes lie,
Here wilt thou read, recorded on my heart,
A grief too deep to trust the sculptor’s art.
No marble marks thy couch of lowly sleep,
But living statues there are seen to weep;
Affliction’s semblance bends not o’er thy tomb,
Affliction’s self deplores thy youthful doom.
What though thy sire lament his failing line,
A father’s sorrows cannot equal mine!
Though none, like thee, his dying hour will cheer,
Yet other offspring soothe his anguish here:
But who with me shall hold thy former place?
Thine image what new friendship can efface?
Ah, none!—a father’s tears will cease to flow,
Time will assuage an infant brother’s woe;
To all, save one, is consolation known,
While solitary friendship sighs alone."

Byron