De ce?

Frica ma face sa ma multumesc cu o mediocritate rusinoasa. E un semn rau...pana si eu am inceput sa ma fur singura... Imi fur visele. Ce usor e sa invinovatesc pe altii... Vreau sa tip dar urletul mi se opreste undeva in gat...mi-e frica sa recunosc fata de mine ca am ajuns la vechea limita. Ma tot mint singura dar cat sa mai tina? Odata si-odata o sa apara un zid prea inalt sa-l sar si prea lat sa-l ocoloesc....si-atunci, atunci ce fac?
Noapte de noapte ma pierd printre stele, uit de mine uit de tot.... Plang cand vad stele cazatoare...le invidiez ca si-au terminat treaba si au putut trece linistite mai departe... Luna ma pazeste, m-ar consola daca ar putea vorbi...dar asa raman doar eu cu mine... Si in fiecare dimineata aceeasi poveste, soarele rasare si-mi aminteste ca am mai risipit o zi...si probabil nici urmatoarea nu va fi altfel...
Vreau sa nu stiu cum este sa-mi fie teama, vreau sa uit ce-i durerea...tot ce vreau e ca rasaritul sa ma faca fericita....sa-i pot auzi muzica...
Nu inteleg nimic.
Cad...sunt respinsa...renunt...pierd...uit...ma topesc...imi pierd sclipirea...nu sunt facuta sa rezist...inchei tot ce-a fost...fug spre eternitate...si poate gasesc linistea mult dorita.

"Ploaia moare de-ntristare

A ei haină n-o-mbracă;

Vara cu a ei căldură

Cade-n fund, pe promoroacă.

Am găsit un bob de rouă

Colo-n suflet, se mai zbate,

Şi-are forma, bună, nouă,

De tristeţe. Mă abate

De la frumuseţea dusă

În pustiul vieţii dure

Acum văd şi cum e pusă.

Stau să cadă... glasuri sure."

Constantina Rosca