Iti ating zambetul cu ultima farama de vis inainte de trezire. Noptile netrecute pornesc lacrimile necazute. Revin mangaierile strigate in umbre uitate de lume. "Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.
Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Nendurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii tulburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!"
Oda (in metru antic) - Mihai Eminescu
Tot vorbind de stele am ramas surpinsa cand pentrui o clipa m-am ciocnit de steaua mea. Poate ca si-a mai pierdut din stralucire, sau poate doar a coborat de pe piedestalul unde o asezasem de mult. M-a facut sa-mi amintesc de luna si de mare, de visele inecate in tacere. Dar m-am trezit repede, in acelasi intuneric, in aceeasi renuntare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu