
Am simtit odata de mult. Am simtit poate un pic prea mult. Acum au ramas doar urme. Totu-mi pare strain. Nu mai exista vocea aceea puternica sa-i urle sufletului in ureche, sa-l trezeasca din hibernare, sa-i sopteasca povesti de dragoste. Dar la final oricum toate sunt doar povesti de adormit copiii. E departe acum glasul ce chiar si printr-o chemare muta purtata de vant trezea tot in mine. Ma plimb printre crengi batrane si-mi dau seama ca-s doar una din ele. Totu-i la fel de natural, poate sunt un pic mai rece si mi-am pierdut din tandrete. Port de prea mult timp in mine prapastii adanci.
Umbrele se sting usor in jurul meu. Luciditate si nevoi inutile, muschi, nervi, intreaga-mi fiinta participa l o viziune infricosatoare zi de zi. Asta-i blestemul meu. Totul in jur e de fapt o sarbatoare, dareu sunt oarba, nu mai vad nimic. Am trecut prin zile cu capul sus, si am pierdut tot. De acum toate ferestrele vor fi deschise doar pentru mine, ascund amintirile intr-un coltisor intunecat.