Am simtit odata de mult. Am simtit poate un pic prea mult. Acum au ramas doar urme. Totu-mi pare strain. Nu mai exista vocea aceea puternica sa-i urle sufletului in ureche, sa-l trezeasca din hibernare, sa-i sopteasca povesti de dragoste. Dar la final oricum toate sunt doar povesti de adormit copiii. E departe acum glasul ce chiar si printr-o chemare muta purtata de vant trezea tot in mine. Ma plimb printre crengi batrane si-mi dau seama ca-s doar una din ele. Totu-i la fel de natural, poate sunt un pic mai rece si mi-am pierdut din tandrete. Port de prea mult timp in mine prapastii adanci.
Umbrele se sting usor in jurul meu. Luciditate si nevoi inutile, muschi, nervi, intreaga-mi fiinta participa l o viziune infricosatoare zi de zi. Asta-i blestemul meu. Totul in jur e de fapt o sarbatoare, dareu sunt oarba, nu mai vad nimic. Am trecut prin zile cu capul sus, si am pierdut tot. De acum toate ferestrele vor fi deschise doar pentru mine, ascund amintirile intr-un coltisor intunecat.
2 comentarii:
Beatrice,
Oamenii sunt "blestemati" sa fie fericiti si sa se bucure de viata.
Fericirea este langa noi, este in firul de iarba si ghiocelul ce deja a aparut, este in seninul cerului sau in racoarea picaturilor de ploaie, este pe fata unui om care iti zambeste, este acolo unde noi alegem sa fie.
Noi doar trebuie sa o vedem fericirea sau sa o cladim luand un PET nenorocit care nu lasa ghiocelul sa rasara, sa ne uitam la cer pentru ca el este acolo tot timpul, sa facem un om sa zambeasca si sa ne bucuram de zambetul si de binele pe care il facem acestui om.
Ai dreptate!
Pentru a fi fericiti trebuie doar sa vrem ca "de acum toate ferestrele sa fie deschise" sa poata intra fericirea.
Zambesc!
Fericirea e intradevar in jurul nostru dar uneori dintr-o placere sadica, nu ne lasam singuri sa o vedem. Uneori ne gandim ca e mai bine sa nu o avem decat sa o pierdem iar.
Si eu ambesc, zi de zi, dar nu ajuta la nimic.
Trimiteți un comentariu